Alergând pe muchie…

O scamă, o molie, o seceră ce taie fumul… anost, fad, plat… nu e nimeni şi totuşi sunt eu. Azi, sau poate că ieri, eram? Am fost? Sau poate cândva voi fi fost… Mintea îmi joacă feste dure sau poate că este doar scuza mea pentru incoerenţa gândurilor. Şi totuşi de ce aş simţi nevoia să mă scuz? Pentru a slăvi eternul echilibru, mamă şi tată a universului, act primordial de monotonoie?

Nu e azi, nici mâine, nici ieri… Cine a inventat timpul? Blestemaţi-l pe acela, căci dacă timpul nu ar exista, am exista cu adevărat şi nu am fi doar o suflare temporară.

Opriţi timpul! Vreau să existe doar ACUM.

Alerg, alerg, alerg…. către tine, cu speranţă… sunt o silfidă, sunt o boală, sunt un drog. Atinge-mă şi dispar! Apar mai departe. Hai! Vino spre mine! Atinge-mă… şi… iar dispar. Sunt un copil rău ce se joacă extaziat cu suflete. Prinde-mă, găseşte-mă, pic, poc, pic, poc… Râzi cu mine, ascultă-mă, de ce nu vorbeşti? Aleargă mai repede… mai repede… şi mai repede… te rog! Nu ţii pasul… sunt deja departe. Iartă-mă, dar nu mă pot întoarce! Hai, vii? Prinde-mă, strânge-mă! Dă-mi drumul! Mă sufoci. Sunt întruchiparea organică a dilemei, aduc spiritul în stare patologică! Sunt o controversă. Zbor? De ce nu? Limitele sunt o invenţie a celor morţi pe dinăuntru, a celor ce nu pot zbura.

Adunături de măruntaie vă urăsc pentru că aţi născocit imposibilul!!!

Rugină pe palme, temniţă, şobolani şi sclipirea ciudata. De ce nu mă ucideţi? De ce sunteţi atroce? Aveţi plăcerea bolnavă de a mă distruge şi apoi de a mă vedea cum încerc să mă adun din bucăţi? Sunteţi ilari. Chiar n-aţi văzut? Sunt cenuşă de phoenix, lacrimă de înger, puritate de virgină şi în acelaşi timp zâmbet de drac, plăcere păcătoasă sunt carne şi viaţă.

Vrei să mă întemniţezi pentru că iubeşti ceea ce aş putea fi cu uşurinţă, o scamă, o molie, dar eu sunt fum, sunt imaterială, atinge-mă… şi dispar. Mizez pe vizual pentru a te putea ademeni în jocul meu, vreau să îţi creez iluzia de tangibilitate. Şi chiar îmi iese… devii dependent, dezvolţi obsesii, pentru că nu poţi înţelege şi eşti curios.

Un vis ciudat… poate în alt vis, vom alerga împreună… sunt şi eu o curioasă.

Pic… poc… pic… poc…. Joacă-te cu mine.

Memorii după vacanţă

Structură logică? Neeeaaa… Nu sunt în formă pentru aşa ceva, sunt mult prea obosită şi pentru că am multe idei de posturi una mai proastă ca cealaltă şi pentru că mă aflu în imposibilitatea de a trata exhaustiv un anume subiect am decis să amestec toate ideile şi să văd ce-o să iasă.

Asta a fost introducerea.

* * *

Denumire generică: Concediu de odihnă. Nu cred că sunt eu singura nebună care nu a dormit mai deloc şi care se simte după “odihnă” de parcă ar fi lucrat cot la cot cu ortacii din Valea Jiului în vremurile bune? Până la urmă nu ştiu ce e mai indicat în vacanţă, să-mi odihnesc mintea şi trupul puternic solicitate sau să profit de timp pentru a îmi hrăni spiritul. Juvenilă şi libertină, asta aş putea să zic despre mine… Oare de ce am mizat pe distracţie? E scris în zodia mea…

* * *

Îmi pare nespus de rău că nu umblu în permanenţă cu aparatul foto. Aş fi surprins azi un cadru destul de interesant, care ar fi putut transmite un mesaj foarte important. Ştiu, o imagine transmite mai mult decât o mie de cuvinte, dar ce să fac acum? Pot să încerc să relatez ceea ce am văzut cu speranţa că voi reuşi cât de cât să vă transpun în peisaj. Evident fac apel şi la imaginaţia voastră aşa că ce vă sugerează următoarele: O stradă cu două benzi, pe sensul meu eu şi încă vreo câteva maşini în faţă. Pe sensul opus o ambulanţă, iar ce era în spate nu are absolut nicio relevanţă. Cert este că toată lumea (inclusiv ambulanţa) staţiona pentru a face loc unui şir imens de oi care traversau (asemenea celor pe care le număraţi în gând când suferiţi de insomnii). Este inacceptabil! Nu m-am gândit la altceva decât la faptul că un om putea muri din cauza întârzierii salvării. Aici… fiecare minut contează.

* * *

Paris, Viena, Londra? Hunedoara. Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai… Pe Cerna în jos, pe un mal frumos… Nu am ales nicio destinaţie interesantă pentru săptămâna trecută. Vorba aia, să nu uiţi niciodată de unde ai plecat şi în fond, ce ţi-ai putea dori mai mult decât să revii în locurile unde ţi-ai belit genunchii copiil fiind, să te reuneşti cu familia şi cu prietenii pe care viaţa i-a răsfirat prin toate colţurile ţării. N-aş da ocazia de a mă întâlni cu prietenii pentru nicio Ibiţă sau vreo Maldivă.

* * *

Paştele? A fost, a trecut, v-am povestit pe scurt în postul anterior despre experienţa mea pascală.

* * *

1 mai. Aici ar fi mai mult de dezbătut, dar mă rezum la o descriere succintă a ceea ce a văzut ochiul meu de sărbtătoarea muncitorului: grătare, mici, bere ieftină, burţi păroase la soare, celulită acoperită de textile din cauza frigului şi o ploaie care i-a cam gonit pe toţi. În plus nu mai ai unde să-şi pui fundul jos pentu că fiecare colţişor de pământ de pe malul lacului Cinciş este vândut, protejat de garduri şi monstruoase pancarte mari inscripţionate cu “Proprietate privată”. La noi e în vigoare vreo lege care să permită să ucizi pe oricine îţi încalcă proprietatea? Şi dacă este, sunt norocoasă că nu mi-a mai făcut nimeni găuri suplimentare (a la crima din Primăverii).

* * *

Subiect fierbinte: Alegerile pentru primari. “Eu cu cine votez?” - mă întreb eu asemenea personajului caragialean (notă: eu votez primarii din Hunedoara). Opţiuni? Ar fi actualul (Schiau) care a aprobat construirea unei clinici la un metru de un bloc de locuinţe, luându-le oamenilor dreptul la lumina soarelui, Hada, un pocăit (n-am nimic cu pocăiţii, sectanţii şi oportuniştii naibii), sau cu Mihai Leu (pilot de raliu, pugilist şi MARE hoţ).

* * *

Sfârşit.

În grabă…

Absenţă la taste, dar justificată… Om plecat pe la vreo optişpe ani către meleaguri mai universitare sau mai prospere, în zi de sărbătoare am tras şi eu către origini, mai la Est dar tot în Vest!

Ia uite că a venit Paştele… o sărbătoare pe care nu o prea simt, vă şi explic de ce: la biserică nu mă duc pentru turele de rigoare şi nici pentru împărtăşanie (mărturisesc, nu mănânc şi nu beau nimic din ce ţine de biserică, adică vin, pâine, colaci, colivă şi ce-o mai fi ), miel nu pot să mănânc dintr-un motiv stupid, am văzut tăierea unuia şi am rămas marcată, îmi sunt prea dragi (dacă stau bine să mă gândesc aş putea deveni o vegetariană convinsă în orice clipă, dar n-am planuri) şi nu am ţinut post. Cadouri? Slăbuţ anu’ ăsta.

Singurele tradiţii pe care le-am respectat au fost schimbul de replici “- Hristos a înviat! - Adevărat a înviat” în care nu cred şi e ceva de politeţe (Mi-am zis măcar de sărbători să nu fac notă discordantă) şi ciocnitul ouălor (nu “ouălelor” cum am tot auzit din guri de oameni şcoliţi).

Să vă spun totuşi ce mi-a plăcut: întâlnirea cu familia şi prietenii vechi!

Să vă urez? Hai că vă zic: Să fiţi fericiţi, iubiţi şi grijă mare la toxiinfecţii alimetare şi come alcoolice

Ne-auzim peste ceva timp! Salut!

Pledoaria imoralităţii

Caută… caută în tine, dar cu grijă! Cercetează-ţi sufletul şi mintea şi observă discordanţa dintre ele. Ar fi ideală o armonie absolută a celor două elemente, dar acest aspect este de-a dreptul iluzoriu. Care dintre cele două e mai puternică? Păi, fără să mă gândesc prea mult aş miza pe minte, cel puţin deocamdată este un adevăr valabil.

Mintea îngroapă sufletul într-o temniţă, sau poate chiar într-o catacombă… iar acesta, veşnic prizonier, este canonit de prejudecăţi, de percepţia moralităţii şi probabil de o anumită teamă. Este greu de acceptat, continuăm să minţim sufletul oferindu-i o himeră a liberului arbitru. Este greu să ne dăm seama că suntem închişi în noi înşine şi prea puţină este vina factorilor exteriori… este vina noastră că ne lăsăm afundaţi într-un abis de idei preconcepute.

Viaţa? Viaţa cere evoluţie, poate chiar revoluţie… Trebuie să înţelegem că aceasta trebuie împlinită, suptă, secată de tot ce are mai frumos pentru ca apoi să întâmpinăm deşertăciunea fără regrete. Trebuie să primim neantul în momentul apogeului.

Este imposibil a slei viaţa de frumuseţi dacă ne refuzăm plăcerile de orice fel. Umbra de spreranţă îmi este dată de faptul că după principiul paşilor mărunţi mentalităţile par să se schimbe. Probabil n-oi mai trăi eu clipa în care nu ne vom mai refula dorinţa, instinctul…

Sufletul cere… şi trebuie să i se dea, de dragul împlinirii totale. Şi ce dacă asta înseamnă izolare totală de societate? Sau etichete? Ce dacă ar putea fi vorba de ploi lăptoase pe obraji nebrăzdaţi de timp care cândva roşeau din cauza şuierăturilor de la geamul căminelor? Sau trupuri diafane ce altădată erau ascunse, azi dezvelite de textile, inhibiţii şi pudori. Să dăm Caesarului ce e al Caesarului…. Minţii satisfacţie intelectuală şi sufletului împlinirea arzătoarelor dorinţe, mai ales a celor carnale, animalice, pe care ni le refuzăm cel mai des…

Religioşii mă vor condamna, mă vor încadra în categoria damnaţilor şi mai că mi-ar semna sentinţa la veşnică putrezire în iad… căci, aş încălca porunca ce ne spune să nu fim desfrânaţi… aş spune că suntem îndobitociţi de asemenea scrieri, dar e alegerea voastră în ce credeţi… într-o carte sau în voi.

O etichetă de curvă? Sau de fustangiu? Se poate trăi cu aşa ceva! În schimb, cu un trup, un suflet sau o minte neîmplinită… trăim, dar trăim degeaba…

Prefer să mor în imoralitate decât ingropată de prejudecăţi…

A 5-a pentru ei, prima pentru mine!

Ferm convinsă că memoria mea nu a fost afectată de niciuna dintre “otrăvuri”, citind ceea ce s-a scris pe alte bloguri, îmi dau seama că nu e chiar aşa. Acum, cum să vă explic eu? Ori stau prost cu memoria, ori… creieraşul a fost intoxicat.

Bun, să o luăm de la capăt… dar nu cu prea mult timp în urmă, eu fiind destul de nouă în blogosferă, pe când am aflat eu de un soi de comunitate a bloggerilor Timişoreni. Eu pornisem cu o idee destul de falsă despre blogăreală, mă gândeam că-ţi verşi neuronii pe suport digital şi cam atât. Nu ştiam nimic despre întâlniri offline, grupuri/comunităţi, concursuri, reclame, feed-uri etc. Mărturisesc… nici măcar nu ştiam că blogurile sunt de mai multe feluri.

Începând să citesc şi eu câteva bloguri (am pornit de la 2 şi mulţumită blogroll-urilor proprietarilor am ajuns la un număr ceva mai mare) am văzut oameni interesanţi cu idei şi mai interesante, aşa că nu aş fi putut refuza şansa de a-i cunoaşte offline. Ok, cred că am promis de vreo 2 ori că mă duc la întâlnirile TM 99 BLOG, dar nu am făcut din asta o prioritate. Acum îmi pare rău, dar mai bine mai târziu decât niciodată, nu?

Am ajuns pe la 16:30 şi am plecat pe la 00:10 (Oh my god, cât am stat!!!) Deşi am ajuns puţin mai târziu, îmi cer scuze cu ocazia asta (şi-l scuz şi pe Richie, care a întârziat din cauza mea), am plecat în ultima tură. Am spus şi ieri că nu mă aşteptam la o atmosferă aşa destinsă.

Să vă spun acum pe cine am cunoscut:

1. Cami - Îmi pare cunoscută, îi par cunoscută, dar niciuna nu ştie de unde. Are probleme cu tensiunea, la fel ca mine, mănâncă 80% carne şi 20% orice altceva. E cu 20 de zile mai tânără decât mine şi e fană tequilla (respectele mele).

2. Tomata cu scufiţă - Deşi n-a fost prima vedere, am apucat să o cunosc mai bine. Mare iubitoare de animale şi se pare… de teatru, pentru că ne-a părăsit mai devreme în favoarea unei piese.

3. Dojo - O tipă deşteaptă şi super amuzantă, mare iubitoare de animale la fel ca Tomata.

4. Marius (Clover) - Un tip super ok şi fumător :D, providerul meu de muzică.

5. Richie - De multă vreme provider de filme şi de muzică (avem gusturi asemănătoare, mai puţin The Rasmus şi Evanescence). Era să uit… mare iubitor de Tequilla. Trebuia să dea o dublă de 20 la Darts ca să câştig şi eu. N-a dat, da-l iert, că nu mai vedea prea bine :p

6. Dan (De Ce?) - Jedi Master la bătul cuie

7. Radu - Care ne-a amuzat cu o poveste cu fete care dau cu curu spatele şi numere de telefon.

8. Nuzzu - Nu prea am vorbit cu el, dar trebuia să-l trec prezent.

9. Alex (sau cel care seamănă cu Scotty din Eurotrip) - se uită în sus (artistic) în poze, îmi e vecin, cântă la chitară şi a ţinut cu mine un toast pentru antisociali.

10. Ovi - Cel căruia îi mulţumim pentru poze

11. Dora - Cea care ni s-a suit în cap, la propriu şi a refuzat alcoolul de orice fel.

12. Adi - S-a remarcat la cuie

13. Curcubitator - Tot ce-am prins a fost disputa cu Dan pe tema bancurilor

14. Adeline - A stat prea puţin

Mai multe detalii şi un colaj de păreri aici

Cu siguranţă va urma un later edit, cu toţi cei pe care i-am omis şi cu linkuri pe care nu le ştiu.

Concluzii: Chiar m-am simţit bine şi asta e tot ce contează. Aveţi cuvântul meu că o să mai vin!

Tequilla Party fără Tequilla

După multe promisiuni de care sincer regret că nu m-am ţinut, m-am arătat la faţă aseară, la ora 22,00 în faţă la Komodo. Surprinzător (şi spre ruşinea celorlaţi :D) pentru prima dată nu am fost eu cea care a întârziat Să iau o piatră în gură pentru că am călcat pentru prima dată în birtul ăla, în care probabil nu m-aş fi dus dacă nu era Mexican Party, cu Tequilla ieftină, iar banii obţinuţi din invitaţii urmau a fi donaţi unor copii cu sindromul Down.

Nu cunoşteam nicio persoană din cele care au venit (pentru că nu am fost la nicio întâlnire a bloggerilor de până acum, nici la Schimb de Cărţi) dar am fost plăcută să cunosc oameni ok. Cu ruşine mărturisesc: am memorie extrem de proastă când vine vorba de nume, aşa că îi voi nominaliza doar pe cei care mi-i amintesc. Astfel, să vă zic pe cine am cunoscut aseara: Tomata cu Scufiţă, cea care a băut pentru prima dată tequilla aseară şi i-a şi plăcut (cei care n-aţi băut până acum, ce mai aşteptaţi??), Richie, Nuzzu şi Dan (de ce?) care erau bine antrenaţi şi alături de care am primit trista veste că…. S-A TERMINAT TEQUILLA.

Chestiile care nu mi-au plăcut: ştamplila de pe mână, tequilla care a fost puţină şi aglomeraţia de la bar.

Ce mi-a plăcut: Compania, că s-a dansat, cei care au venit cu sombrero, tequilla (aia puţină)… Cert e că m-am simţit bine

Rămâne să ne vedem duminică la întâlnirea bloggerilor timişoreni.

El mă întreabă, eu îi răspund…

Am primit de la Richie, cu drag, o leapşă-chestionar. Uite aici ce am răspuns:

1. Ziua cea mai frumoasă?
R: Azi.
2. Lucrul cel mai uşor?
R: Să provoci suferinţă altora.
3. Cel mai mare obstacol?
R: Delăsarea.
4. Cea mai mare greseala?
R: Să subestimezi.
5: Cauza rautatilor?
R: Invidia.
6. Cea mai mare infrangere?
R: Umilinţa şi renunţarea.
7. Prima necesitate?
R: Cele fiziologige.
8. Eroare?
R: Hmm…
9. Cel mai mare defect?
R: Nepasarea.
10 Persoana cea mai periculoasă?
R: Omul care face pe prostul, dar nu e.
11. Cel mai urât sentiment?
R : Invidia.
12. Cel mai frumos cadou?
R: Atenţia.
13. Cel mai bun remediu?
R: Idem Richie O sticlă de Tequilla.
14. Protecţia efectivă?
R: Un vis… irealizabil.
15. Cele mai necesare persoane?
R: Cele care nu te  lasă să uiţi cine eşti cu adevărat.
16. Sentimentul cel mai frumos?
R: Iubirea împărtăşită.

Sunt curioasă ce vor răspunde Iubire şi Căcat şi… Unrequited Narowness.

Valoarea se cântăreşte sau se numără?

Îmi vine foarte greu să sintetizez un subiect atât de vast pe blog. Ştiu că se discută mult pe tema asta şi la fel de bine ştiu că probabil vă aşteptaţi să vă sfătuiesc să plantaţi un copac sau să nu aruncaţi gunoaie pe jos, căci voi vorbi despre valoarile umane. Cam la asta se rezumă discuţiile azi, dar eu voi evita confuzia atât de des întâlnită: valoarea nu înseamnă spirit civic.

Nonconformişti, anarhişti, liberali, naţionalişti, nazişti şi antifascişti asta e pentru toţi. Nu voi lua apărarea niciunei doctrine sau ideologii pentru că toate sunt defectuoase.

Întrebarea mea este dacă am ajuns să ne cântărim valoarea numai în bani şi obiecte materiale. Ai valoare (vorba unor cântece de petrecere) dacă ai maşini, case, bani şi nu în ultimul rând femei.

Oare ce s-a ales valoarea oferită de familie? Toate se destramă şi culmea, majoritatea din cauza banilor (cel mai des întâlnit motiv de ceartă), a moştenirilor, a caselor… Noul sistem de cotare ne distruge. Ce se alege de ţara asta care cândva era iubită? Emigrăm în masă, dar nu voi condamna emigrarea în sine, ci pe acei oameni care pleacă în ţări mai calde probabil şi îşi lasă copiii acasă în grija altora sau chiar singuri. Ce se întâmplă cu educaţia? Învăţământul e la pământ, iar dacă sunt şi părinţii plecaţi se alege praful de ea.

De ce închidem uşile? Probabil pentru că ne-am săturat de escroci care vin să ne ceară bani pentru “cauze nobile”, de copii trimişi la cerşit pentru că provoacă milă, cerşetori aşteptaţi la colţuri pentru a li se lua “profitul”, cerşetori cărora le dăm bani de-o pâine, iar ei îşi cumpără ţigări sau alcool. Ţi se face greaţă când vezi aşa ceva şi îţi juri că nu mai dai. Totuşi există şi naivi de genul meu, care dau în continuare, în speranţa că au ajutat, dar ne înşelăm de cele mai multe ori şi devenim din binefăcători victime ale şarlatanilor.

Ce mai e dragostea, când vezi atâţia tineri (în special fete) care se căsătoresc cu persoane mai în vârstă pentru a pune mâna pe avere, eventual fac şi un copil pe post de poliţă de asigurare?

Discutăm aici despre supremaţia banului, a materialului. Nu neagă nimeni importanţa, dar chiar e prioritatea numărul 1 realizarea pe acest plan?

Voi ce valori preţuiţi?

Fain la ţară?

Inspirată brusc de un schimb de replici cu un alt blogger, s-au eliberat în mine nişte hormoni antipatici ce acum îşi fac de cap şi practic mă obligă să-mi exprim dezgustul faţă de o pătură socială. Da! Mă cred superioară lor! Da! Îmi asum responsabilitatea pentru tot ce urmează să spun.

Să le zic “populaţie de la ţară”? Sau “de pe sate” cum se spune la noi prin ardeal? Sau “moldoveni”? Mi-e greu să le găsesc o denumire dar sut convinsă că vă veţi da seama despre ce fel de oameni vobesc. Mărturiesc: îi detest din toată inima, i-aş interzice, i-aş închide în lagăre.

Să vă explic: vorbesc aici despre acele personaje interesante, care au absolvit cu greu şcoala primară şi care au primit educaţie în şură. Sunt cei pe care îi vezi zilnic pe la sublimul jurnal de ştiri de la ora 5, cum îşi împlântă sapa unul în ţeasta altuia şi cum violează fete care ies (bietele de ele) de la căminul cultural, de la discotecă şi se îndreaptă spre casă prin lanul de cucuruz.

M-am săturat să văd mame decăzute din drepturi pentru rele tratamente aplicate copiilor. Păi, muiere cretină, de ce dracu l-ai mai făcut? Un exemplu elocvent este cazul animalului (că femeie nu-i pot spune) care i-a rupt 7 coaste şi o claviculă fiului. Asta am mai auzit, dar doamna se remarcă şi declară că vrea ca statul să-i ţină copilul până este capabil de muncă, apoi să o pună din nou în drepturi. După ce că-şi nenoroceşte bietul copil, mai emite şi pretenţii. Unde-am ajuns…

M-am săturat de tinerele care se fut în căpiţe şi apoi avortează (de cele mai multe ori fără asistenţa vreunui medic, se duc la baba satului care le ştie pe toare) sau, mai rău, ajung la abandon sau pruncucidere. Astea sunt adevărate asasine, astea sunt cele care ar trebui să plătească scump, poate chiar cu viaţa lor.

Are rost să mai vorbesc despre familiile în care adesea există cel puţin un membru alcoolic şi care fac vreo 7 copii pe care nu au cu să-i crească şi pe care îi ţin în mizerie, lângă şobolani? După umila mea părere, un copil este un consumator, are nevoi pe care trebuie să i le îndeplineşti, iar asta costă. Aceste familii despre care vă vorbesc au găsit o metodă mai profitabilă prin care copilul devine producător. În primul rând le vine alocaţia, venit sigur. În al doilea rând, copiii sunt trimişi la cerşit.

Vă doresc numai bine şi sănătate, să umpleţi puşcăriile şi necroloagele!

(Leapşa) Deţin cheia…

Azi primes lepşe se pare :). Să-mi studiez bine cheile… ca să vă povestesc câte am şi de unde sunt. Aşa-mi cere Richie, iar eu mă conformez.

Manunchiul de Timişoara. Relativ simplu de povestit despre el.

1. Cheia de sus de la uşa apartamentului.

2. Cheia de jos de la uşa apartamentului.

3. Cartela de la scara.

4. Cheiţa de la lacătul dulapului de la sală (deşi n-am dat pe-acolo decât de vreo 2 ori într-o lună, să-mi fie ruşine)

5. Un singur breloc cu sigla Poli Timişoara.

Mănunchiul de Hunedoara. Aici lucrurile devin mai complicate.

Menţionez că n-am cheie de la apartament şi nici cartelă de la scară pentru că le-am donat părinţilor care au avut grijă să le piardă pe ale lor (sau pur şi simplu vroiau să fie siguri că nu intru fără voia lor :)))

1. Cheie mică (nu ştiu de la ce şi pentru ce)

2. Altă cheie mică.

3. Din nou o cheie mică.

4. Cheie de la poştă (deşi nu mai funcţionează încuietoarea)

5. Cheie de la apartament (era bună înainte să ne punem uşă metalică)

6. Cheie de la uşa de la scară care nu mai are yala

7. O cheie ciudată care nu ştiu de la ce e.

8. Breloc cu goangă.

9. Breloc cu Turnul din Pisa.

10. 2 x Turn Eiffel

11. Breloc iepure

12. Breloc desfăcător de bere.

Ooook. Richie, mi-ai dat o idee. Le arunc pe toate. Toate în afară de desfăcătorul de bere.

Mănunchiul de la maşină.

1. Cheia universală (contact, uşi, portbagaj)

2. Cheia de la rezervor

3. Un breloc metalic care face gălăgie (o să-l scot)

Ameţitule, tu câte chei ai?